Dimineață în Dhampus (Nepal), Iunie 2018
Ce se mai aude de cânepa românească?
”Zeii ţes nenorociri oamenilor, pentru ca generaţiile viitoare să aibă ce cânta.” (Homer, Odiseea)
Începutul De IONESCU – ca mai toate începuturile – a fost unul romantic.
S-a înfiripat undeva la poalele munților Himalaia într-un neînsemnat sat nepalez, dezbrăcat de timp și neatins încă de veninul ”bârfitorilor de cafenele”, când un anonim călător – cu aspirații înalte de vagabond – întâlnise un localnic fistichiu, un nipon excentric care-și petrecuse tinerețile hălăduind într-o peșteră ca discipol al unui sadhu indian și care devenise cu timpul versat în tabietul nonconformist de-a cultiva Cannabis Sativa L., sau cânepă industrială.
”Pentru omul priceput știința este lucru ușor”, zice unul dintre Proverbe (14:6), și astfel, Shey Babaji – așa cum respecutos îl numeau cei din jurul său – a deprins treptat vreme de 30 de ani habitudinea transformând-o în rutină. A transportat cu meticulozitate aceste cunoștințe din India în patria mamă, Japonia, apoi în Franța, unde s-a căpătuit cu o Madame, până când a ajuns să se stabilească în patria lui Buddha, Nepal. Norocos îndeajuns, el a găsit acolo un mic petec de pământ și s-a dedicat pe deplin virtuozității de-a crește cânepă, atât pentru fibră cât și pentru sămânță.
Eu l-am întâlnit acolo printr-o coincidență, gustând, probând, încercând și tatonând diversele pânzeturi de cânepă în buticurile locale pentru a găsi cele mai strașnice, negociind în același timp prețurile, după obiceiul locului și canonul bazarului.
Cumătra, fiind creolă, reușea să mai smulgă câte un zâmbet pe la tarabe, dar nu reprezenta chiar cel mai bun ecuson în ceea ce privește tratativele de prețuri în sud-estul Asiei, așa că unul trebuia să folosească un îngust, dar totuși util vocabular nepalez.
În acest fel – parteneri în crime – am achiziționat zeci de metrii de pânză, vopsită natural de localnici folosind indigofera sau alte plante similare. Și lucrurile păreau bune pentru o vreme, acel bhang lassi local fiind o încoronare a izbânzii. Asta până într-o zi când, într-o ieșire la promenadă, s-a auzit un bhajan devoțional Radhe Radhe, răsunând dintr-o mică prăvălie expresivă și pitorească. Proprietarul dormea facil cu capul pe brațe și brațele pe tejghea, în timp ce telefonul de la ureche îi insufla un cântec de cucernicie închinat lui Krishna. Dezemeticit puțin, pesemne că fusese la templu de cu dimineață, auzindu-ne vorbind despre cânepă, cu un auz de liliac – trăsătură fundamentală oricărui târguitor cu prestanță – s-a ridicat brusc de pe scaun și ne-a spus că are! Și oricum dacă n-avea, tot știa pe cineva care are; în orice caz, ne poate ajuta. Aflând faptul că, căutam țesături de cânepă, precum cea din cămașa mea, surâzând, s-a pronunțat cu voce de sacerdot:
”Asta nici măcar nu-i cânepă! Doar turistele din Australia și Suedia mai cumpără d-asta și cred că-i cânepă. Cine să mai țese cânepă zile astea? Toate bunicile au acum câte-un nepot ce lucrează în Qatar sau Bahrain și le trimit lunar bani acasă, așa că nu mai au nevoie să mai fileze și să țese pânză pentru supraviețuire. Doar în vest, în satele din munți, mai găsiți cânepă…”
Nu era însă timp pentru satele din vest. Ne apropiam de ultimele zile ale periplului de un an când am realizat că tot ce aveam era defapt o sută de metrii din ceea ce credeam că este cânepă, dar care în schimb, era un bumbac organic țesut manual – așa cum avea să se confirme mai târziu prin amabilitatea unui masterant din Sibiu, după o analiză la microscop.
Decepționați, am continuat să rătăcim, până la o mică galerie de cânepă, chiar la marginea așezării respective. Acolo nu era nimeni, iar după ce am examinat atent locul, un copil a sosit alergând și țipând ”bhai–ji, bhai-ji…” (”frate, frate…”), pentru ca la scurt timp să apară bucuros proprietarul magazinul, fie pentru că se înfruptase dintr-un delicios și local thali ”suficient de bun pentru Iehova”, ar zice cei din Monty Python, fie pentru că notase clientela exotică.
La fel ca indienii, nepalezii sunt din fire călduroși și primitori cu străinii care afișează chiar și o înclinație modestă înspre cultura lor, cum ar fi, spre exemplu, purtarea unei kurta pijama, demonstrarea unui salut adecvat față de bătrâni și zei, cunoașterea cutumelor, familiaritatea de-a mânca cu mâna și vorbăraia, oricât de stângace, a limbii locale.
De la una la alta, patronul – care era propriul său șef, precum și singurul vânzător – auzise povestea noastră și pretinse cum că știe el pe cineva, un asociat de-al său, care ne poate ajuta. Era un ”caz special”, mai spuse el, nu din preajmă, dar cu suficiente cunoștințe despre cânepă.
În calitate de devotați ai intuiției, l-am crezut pe cuvânt și câteva secunde mai târziu mă aflam deja pe al său Royal Enfield – semn că era un comerciant de izbândă – gonind înspre cealaltă parte a șezământului. În mai puțin de un sfert de oră am ajuns astfel într-un cartier liniștit, lipsit de turiști, în fața unei mici clădiri ce servea drept casă, atelier și prăvălie pentru câteva suflete.
Acolo am întâlnit unchiaș cu ochii oblici, dar strălucitori și vii, mic de înălțime, dar vioi, subțire ca o greblă, dar zglobiu, cu părul lung și cenușiu fluturând în vânt. Ne-a întâmpinat în concordanță cu vechiul proverb sanscrit Atithi Devo Bhava, și anume, ”Oaspetele este Dumnezeu”.
Acesta era Shey Babaji.
Savurând împreună un chiya (”ceai”) fierbinte asezonat cu semințe de cânepă și oferit cu tandrețe de didi-ji (”sora cea mare”), tăcerea s-a rupt, iar el ne-a povestit despre viața lui, despre importanța cânepii în Japonia natală și despre cum a început el tot acest jazz acum mai bine de 30 de ani.
”Hadjur, a început babaji, tu cauți aici cânepă, departe de casă, dar să știi că cea mai strașnică pânză de cânepă pe care am eu am pus vreodată mâna a fost chiar o bucată din țara ta, din România, undeva prin ’90 – ’91, când mă aflam în Franța. Pe atunci obișnuiam să merg la toate târgurile și expozițiile; le văzusem pe toate, de peste tot, dar îmi amintesc și acum de respectiva pânză, țesută manual, undeva într-un sat de la voi. Ce se mai aude de cânepa românească?”
Stăpânind defectul nativ de-a fi curios, interesul vagabondului răsări atunci la fel de liber și degajat precum se înalță cânepa sălbatică la marginea cărărilor și prin livezile din satele himalaiene.
De atunci apele s-au limpezit, ițele s-au descurcat, anotimpurile s-au scurs și timpuri noi au venit, căci – vorba poetului – ”toate-s vechi și nouă toate” și iac-așa mâna Destinului a țesut cu firul sincronicității povestea noastră. De atunci am continuat și noi să ne întrebăm același lucru, ”Ce se mai aude de cânepa românească?”
Răspunsul la această întrebare a fost un ecou la inimii.
Așa s-a născut De IONESCU.
De atunci și până acum, ne angajăm să lucrăm sârguincios, inteligent, răbdător și persistent pentru renașterea cânepii românești.
În fond, scopul acestor Meditații nu este de a convinge sau de a demonstra nimic, nu dorim să convertim pe nimeni la odiseea noastră și nici nu pledăm pentru pânze de cânepă românești în defavoarea altora, filate și țesute altundeva. Acestea reprezintă, pur și simplu, o formă dată pasiunii și nimic altceva.
Mai mult decât atât, de-a lungul acestor Meditații, intenționăm să discutăm controversata istorie a plantei de cânepă în România și aiurea, diferitele ei aplicabilități, dar și simbolismul ei pe diferite continente și în diferite culturi.
Întrebarea la care se recomandă să medităm acum este următoarea: trebuie să ridicăm sprâncenele la observația venerabilului japonez sau, dimpotrivă, este aceasta o remarcă justă și întemeiată într-o realitate care pentru unii se estompează, în timp ce pentru alții – mai rău – devine pur și simplu irelevantă?
