Această meditație – o fuziune a două scurte eseuri – intenționează să ne lumineze asupra următoarelor întrebări: Care este semnificația numelui nostru, De IONESCU? Care este simbolistica emblemei noastre (cucul)? Și de ce am optat pentru ele?
Pentru început, descifrând etimologia acestui reprezentativ nume de sorginte românească ne va ajuta să înțelegem mai lămurit viziunea brandului, oferindu-ne și-o perspectivă mai limpede legată de cine suntem și de ceea ce înfăptuim.
Să începem prin a explica morfologia termenului:
”–ION” – Termen provenit din greaca veche (”ἰόν”), fiind participiul prezent al verbului ”ienai” (”ἰέναι”) – a merge, și traducându-se prin ”mers”.
”–ESCU” – Un sufix care face parte din patrimoniul țării, o trăsătură definitorie a culturii românești, aproape la fel de mult ca și ”codrul eminescian” sau coleșa cu brânză de burduf. Istoria termenului este dintre cele mai interesante. Prima formă apărută în secolul al XIV-lea a fost ”–ăscu”, o adaptare locală a tradiției Proto-Indo-Europene “–iskos”.
Cu toate acestea, în Europa secolelelor XVII și XVIII, se considera faptul că, drepturile politico-teritoriale asupra unei țări revin celor mai vechi și mai nobili dintre locuitorii ei. Românii, formați prin contopirea elementului nativ (dacii) și-a elementului cuceritor (romanii) – în același mod în care francezii sunt o fuziune între gali și romani, iar spaniolii între celtiberi și romani – se recomandau atât „vechi”, cât și „nobili”. Cu toate acestea, dacii (tracii nordici), deși bine sedimentați și consecvenți din punct de vedere al civilizație și-a culturii, au fost considerați de către împăratul Leopold al II-lea drept „barbari” – comic și poate comparabil cu modul în care romanii-i vedeau pe grecii antici cu aceiași ochi –, iar astfel erau tratați ca fiind „mai puțin nobili”.
Școala Ardeleană sesizând această perspectivă – întrucât stiloul este uneori mai puternic decât sabia – luptă pentru introducerea alfabetului latin în școli, în detrimentul celui chirilic. De asemenea, oferă drepturi politico-naționale majorității locale de români, subliniind explicit și întocmai descendența latină în detrimentul rădăcinilor native. Este exact opusul a ceea ce Tovarășul Suprem N. Ceaușescu avea să realizeze două secole mai târziu, accentuând fundamentul dacic în detrimentul celui latin a ”imperialiștilor occidentali”. Acest lucru duce treptat la latinizarea limbii române iar astfel, urmând cursul celorlalte terminologii latine (lat.”–iscus”, fr.”–esque”, it.”–esco”, sp. ”–sco”) ”–ăscu” devine ”–escu”.
Mai mult decât atât, această adaptare onomastică din Evul Mediu s-a născut și ca necesitate în administrația locală, mai precis, din nevoia de distincție între membrii societății. Înainte de “–escu”, localnicii erau numiți fie după ocupația lor (Ion Fierarul), fie după porecla lor (Ion Urechi Lungi), fie după locul de baștină (Ion de la Năsăud), fie după numele tatălui (Ion a lu’ Petre)
Jenați de aceste porecle sau de locurile natale, dar și pentru că originea latină, așa cum am stabilit deja, era un simbol al nobilimii la vremea respectivă – cu siguranță mai mult decât rădăcinile slave / dace – oamenii au început să adopte tot mai des sufixul “–escu”. În plus, aceasta era și-o metodă de înnobilare a persoanei, oferindu-le astfel posibilitatea dobândirii unui statut social.
Fenomenul a izbucnit odată cu Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1895 și astfel”națiunea –escu”s-a născut în România.
Mot à mot, “–escu” poate fi tradus drept “fiul lui”.
Prin urmare, IONESCU este “fiul mersului”.
Acum, după ce-am convenit asupra semnificației numelui, găsim că trebuie să explicăm de ce l-am ales, dar și în ce mod este alegerea coerentă în ecuația cânepii românești. Pentru a face acest lucru însă, este necesar să intrăm și mai în detaliu și să analizăm simbolismul logo-ului De IONESCU, și anume: cucul.
Dar acesta va fi subiectul următoarei noastre povești.
Bibliografie
Pop, Ioan-Aurel, (2016), ”Transilvania, starea noastra de veghe”, Cluj: Editura Școala Ardeleană.
Oancă, Teodor, (2011), ”Surnames derived with the suffix –escu. Statistical considerations.”, Craiova: Editura Mega, p. 184 – 194.
